Am căutat iubirea...
ca pe un cer de cântec în lumea de dureri.
Am dat năvală-n lume spre tot ce ochiu-ncântă.
Şi-am întâlnit durerea. Dar cerul nicăieri.
Am căutat iubirea ca patrie voioasă
ca pe-un pământ edenic de pace troienit,
să spun odată clipei: “Rămâi, eşti prea frumoasă!”
Şi-am străbătut pământul, dar pace n-am găsit.
Am căutat iubirea ca pe un cer al firii.
Şi-am vrut să-i ies în cale cu ramuri de finic,
să sorb din cupa lumii nectarul fericirii.
Şi-am spart în ţăndări cupa, căci n-am găsit nimic.
Am căutat zadarnic. Dar într-o primăvară,
am întâlnit în cale deodată un drumeţ.
Pe umerii Lui trudnici purta o grea povară,
o sarcină de zdrenţe şi cioburi fără preţ.
Trecea pe-o cărăruie întâmpinând batjocuri,
lăsând să-i rupă câinii din haina câte-un fald.
Urca pe colţi de stîncă. Şi-n urma Lui, pe-alocuri,
vedeai pe piatra rece sclipiri de sânge cald.
Şi totuşi în privire avea un cer de taină
cum n-am văzut în lume în ochii nimănui.
Şi-am vrut să-i smulg povara. Dar am căzut cu spaimă,
căci mult prea grea era povara Lui.
M-am ridicat degrabă şi L-am ajuns din urmă
să aflu ce comoară în sarcină a strâns.
Dar am simţit că viaţa ca de-un prăpăd se curmă,
când am privit prin zdrenţe cutremurat de plâns.
Căci se vedea-n comoară un clocot ca de cloacă,
un clocotit de drojdii, un spumeg de scursuri.
Tot ce-i murdar şi putred în lumea asta-ntreagă
vuia strivind grumazul sărmanei Lui făpturi.
-Dar unde duci străine povara Ta ciudată,
povara de osîndă sub care-atît Te-apleci?
am întrebat, drumeţul. Şi El mi-a spus în şoaptă:
-Spre apele uitării, ca s-o arunc pe veci…
-Dar tu, vorbi străinul, urcând încet privirea,
dar tu pe cine cauţi înnourat şi crunt?
-Eu… am şoptit în silă, eu… căutam iubirea…
-Iubirea? … fu răspunsul străinului. Eu sunt…
Costache Ioanid
E greu...
E greu să mergi pe cale, şi totuşi să rămâi
Pe calea-ngustă unde scrie: "iubirea cea dintâi".
E greu să urci, când toţi coboară, şi totuşi să cobori
La cei căzuţi sub grea povară, la cei ce plâng de zor.
E greu s-arunci, când lumea strânge, şi totuşi să aduni,
iubirea lumii care plânge, şi-a vremii mari furtuni.
E greu să taci, când ai dreptate, şi totuşi să vorbeşti,
aceluia care te bate, spunându-i că-l iubeşti.
E greu să ierţi, să ierţi întruna şi totuşi să nu-ţi ierţi,
Păcatul, vorba rea, minciuna, din anii ce-i trăieşti.
E greu să crezi că eşti înfrânt, şi totuşi să nu crezi;
Când eşti chemat să treci plângând, şi să asculţi, să vezi...
E greu să mergi făcând doar bine, şi totuşi dragul meu,
Când Domnu Isus e cu tine, nimic nu este greu!
Amin
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu